"Luna
ianuarie a fost generoasă pentru cultura română. În această lună s-au
născut, la distanţă de doi ani şi câteva zile, doi dintre cei mai
importanţi scriitori ai literaturii române şi, deopotrivă, ai
literaturii universale: Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850) şi Ion Luca
Caragiale (30 ianuarie 1852). Două nume, două destine ale căror vieţi
s-au intersectat mereu. Două caractere opuse şi, în acelaşi timp,
apropiate. Opuse prin felul de a fi, de a se manifesta, prin modul de
a-şi organiza viaţa proprie, prin modul de a scrie. Apropiate prin
cultul valorilor, prin respectul pentru cuvântul scris, prin dragostea
pentru limba română, pentru perfecţionarea ei, şi, mai ales, prin acea
scânteie de geniu reciproc recunoscută şi preţuită. Întâlnirea dintre
viitorii scriitori s-a produs în vremea în care Eminescu era sufleur la
Teatrul Naţional, iar Caragiale urma cursurile de declamaţie ale
unchiului său, Costache Caragiale. Întâlnirea este admirabil evocată în
articolul-necrolog cu titlul În Nirvana, publicat în ziarul „Contemporanul” din ziua în care trupul neînsufleţit al poetului era depus la locul de veci. Evocând prima întâlnire, Caragiale scrie: „Era
o frumuseţe. O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre, o
frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale
sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc
melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un
copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor
chinuri viitoare”.
S-au reîntâlnit după mai mulţi ani, în redacţia ziarului „Timpul”,
la reuniunile „Junimii” şi în multe alte împrejurări, între cei, de
acum, mari scriitori, statornicindu-se o strânsă prietenie.
Despre prietenia dintre Eminescu şi Caragiale s-a vorbit şi s-a scris
mult. Dintre multele mărturisiri demne de luat în seamă sunt cele
consemnate de Ioan Slavici, (cel ce a fost mereu în preajma lor),
publicate mai întâi în presă, apoi în volumul Amintiri.
Eminescu şi Slavici s-au cunoscut pe când erau studenţi la Viena.
Despre această perioadă Slavici îşi aminteşte: „Eminescu şi eu
ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde urmam studiile
universitare. Eminescu era înscris la filozofie dar îl vedeam regulat.
Nu era zi fără să ne întâlnim şi toate orele libere le petreceam
împreună. În urma sfaturilor lui am început să citesc româneşte, m-am
deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris,
cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedia Fata de birău, apoi povestea Zâna zorilor şi în cele din urmă Noi, maghiarii.
Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele
cu multă discreţie şi le trimetea la Convorbiri literare”.
Aceste legături şi prietenie au durat toată viaţa, cei doi scriitori
fiind mereu unul în preajma celuilalt. La chemarea lui Slavici,
Eminescu vine la Bucureşti la ziarul „Timpul”. Aici se
reîntâlneşte cu mai vechiul său prieten, I.L. Caragiale, scriind
împreună cele mai strălucite pagini de jurnalistică. „Eminescu şi
Caragiale, scria Slavici, au scris în redacţia ziarului Timpul, pentru
istoria zilelor în care au trăit, o pagină pe care numai puţini dintre
cei de astăzi vor fi ştiind s-o citească”.
Despre perioada de la „Timpul”, Slavici îşi aminteşte despre cei doi: „Eminescu,
om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin
de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în
gândire, iar Caragiale, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea
mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe,
era încântat şi sta în faţa lui cu ochii scrutători, hâtru nesăţios,
care toate vrea să le afle.” Nevoit să-şi câştige pâinea de toate zilele scriind articole pentru ziarul „aşa-zişilor boieri ruginiţi”, Eminescu îl aduce în redacţia ziarului „Timpul” pe vechiul său prieten, spunând că „nu e la Bucureşti altul” apt pentru ziar.
Activitatea redacţională a fost abordată cu multă responsabilitate,
atât de unul cât şi de celălalt. Nu de puţine ori se purtau dispute
aprinse asupra conţinutului unor materiale, a corectitudinii scrisului.
Acurateţea şi expresivitatea cuvântului scris erau la mare atenţie.
Eminescu avea cunoştinţe vaste în domeniul literaturii universale şi
naţionale. Cunoştea limba vechilor cărţi bisericeşti şi a cronicilor.
Caragiale avea simţul limbii şi cunoştea limba vie care se vorbea în
toate zilele.
Ceea ce-i apropia pe cei doi era „atât
potrivirea în gânduri şi simţire, cât şi credinţa în izbândă. Aceste
apropieri aii făcut ca o perioadă să fie nedespărţiţi şi mereu doritori
de a se lumina unii pe alţii. Caragiale, scrie Slavici, n-ar fi putut
însă să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa
împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată compară de
ştiinţă şi de îndemnuri binevoitoare”. Se poate spune, susţine
Slavici, că desăvârşirea personalităţii lui Caragiale se datorează, în
bună parte, cunoştinţelor receptate de la Eminescu. Dorind să afle cât
mai multe lucruri de la Eminescu, Caragiale îl provoca în fel şi chip. „Măi, îi zicea lui Eminescu, drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare moftangiu”. Indignat că îndrăzneşte să vorbească despre Kant pe care nu-l cunoaşte, Eminescu îi vorbea ore în şir despre filozof. „Aşa
s-a îndrumat I.L. Caragiale spre desăvârşirea fiinţei sale, ca să
ajungă în cele din urmă, descălindu-se însuşi pe sine unul dintre cei
mai luminaţi între contemporanii săi.”
Apropierea dintre Eminescu şi Caragiale s-a datorat şi faptului că
amândoi aveau cultul formei, iubirea pentru adevăr, religiozitatea. În
privinţa formei, Caragiale era superior lui Eminescu. În timp ce
Eminescu se pierdea în lumea gândurilor, a mirajului, Caragiale era
stăpân atât în vorbă, cât şi în scris.
Au fost Caragiale şi Eminescu prieteni dar ei nu puteau rămâne prieteni pentru că ei nu se potriveau la fire. „Cinicul Caragiale”
- şoptea Eminescu printre dinţi, dar nu-l punea în rând cu alţii, îl
vedea sus în gândul lui şi se bucura că e om când stai de vorbă cu el.
Dacă cinic îi era Caragiale lui Eminescu, acesta îi era lui Caragiale „un copil naiv”,
care îi socotea pe ceilalţi oameni la fel cu sine si nu-şi dădea seama
că sunt nişte imbecili. Caragiale nu era în stare să fie cruţător.
Doi oameni, două spirite, două destine, în multe privinţe foarte
apropiate, dar şi deosebite. Eminescu şi Caragiale, în ciuda unor
neînţelegeri vremelnice, se căutau, se bucurau când puteau să petreacă
câteva ceasuri împreună. „Era o plăcere nu numai pentru dânşii, ci pentru oricine care vedea cum petrec împreună.”
Cultul lui Caragiale pentru Eminescu s-a păstrat pentru totdeauna. În articolul-necrolog În Nirvana, Caragiale deplânge moartea poetului. „Dacă
am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi
invidioşii, n-am plâns de moartea Iui, am plâns de truda vieţii, de cât
suferise de această iritabilă natură de la începuturi, de la omenire, de
la el însuşi. Acest Eminescu a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a
încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se
găseşte pe toate cărările (...) Eminescu s-a întors în Nirvana - aşa de
frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea
devreme pentru noi.”
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu