BĂDĂRĂNISMUL ANTIBASARABEAN AL DERBEDEULUI BANCIU

„Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, 
şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest”

(Ion Nistor. Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.)

Basarabia e la răscruce. Acest an este extrem de important pentru destinul european al acestei aşchii de popor roman. Lucru conştientizat şi de „fraţii noştri mai mari” din est, care folosesc toate pârghiile posibile pentru a stopa cursul proeuropean al Republicii Moldova şi a o redirecţiona în efemera „uniune vamala” (dacă în u.r.s.s. ne numeam sovietici cum ne vom numi în noua uniune: poate vamişti?). A se vedea în acest sens porcăriile organizate de ei recent la Tiraspol şi Comrat. Pentru ruşi întotdeauna am fost oameni de mâna a doua. Pe parcursul acestor aproape 200 de ani de cotropire rusească românii basarabeni permanent au fost etichetaţi drept prosti, subdezvoltaţi, mămăligari etc., începând de la şovinul poet rus (arap) Puşkin şi terminând cu actualii derbedei şovini ruşi Jirinovskii, Leontiev, Zadornov, Kiseliov s.a. Parcă ar fi fost puţine zoi turnate de aceşti derbedei veniţi pe capul românilor basarabeni. Mai vin şi din Ţară nişte tipi (care nici români nu pot fi numiţi) de alde Banciu (un realizator de emisiune la postul B1TV) cu zoi şi injurii deosebit de dureroase în adresa românilor basarabeni.

Ei bine, ruşii ne sunt străini şi ne-au tratat ca nişte cotropitori sălbatici. La un comportament mai bun nici nu trebuia să ne aşteptăm din partea acestui amalgam de popoare asiatice numit impropriu „rossiane”. Puţinii basarabeni care au crezut în misiunea salvatoare a „Rusiei protectoare a ortodoxismului” în scurt timp după 1812 şi-au dat seama că a fost o iluzie, o amară speranţă. Tocmai de la 1812 încoace, când „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut” cum scria M. Eminescu, românii basarabeni au cunoscut cel mai crunt jug din istoria lor, mult mai crunt decât al turcilor. Chiar din primii ani de ocupaţie rusească românii basarabeni erau trataţi neomeneşte. „Ştiinţă? Ştiinţa nu exista, era birocraţie. Drepturi de proprietate  nu existau. Era birocraţie. Lege şi judecată? Lege şi judecată nu existau, era birocraţie. Administraţie? Administraţie nu exista, era samovolnicie fără sfârşit…Toţi înjenunchem cu fimei cu copii şi cu lacrimi ne rugăm ca să se îndure de noi săracii şi să ne miluească cu strămoşeştele noastre obiceiuri şi să ne mîntuim de asupririle care tragem necontenit” scrie Ştefan Ciobanu în lucrarea (Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusească. Chişinău, 1923). „Locuitorii fugeau din Basarabia, preferând ocârmuirea turcească grea pentru ei, celei a noastre” recunoştea generalul Kiselev (L.Kasso. Rossia na Dunae i obrazovanie Bessarabskoi oblasti. Petersburg, 1913, p.211). Vă mai amintiţi de răspunsul dat de obtuzul Kutuzov ţăranilor moldoveni înhămaţi la carele de război în locul boilor.

Deosebit de vibrante sunt menţiunile marelui patriot basarabean Ion Costin, primar al mun. Chişinău (1933-1937), incluse în cartea „Sub jug străin!” tipărită la 1915 la Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, sub pseudonimul Gh. Dighiş, dar „…stilul îl trădează căci e vibrant, închizând în fraze tumulturile sufleteşti ale unui neam” (Anton Moraru) (nesimţiţi de alde Banciu, mercenari de meserie, nu pot înţelege astfel de stări de spirit). Chiar în motoul broşurii sunt puse vibrantele cuvinte ale regelui Carol I (care nu a fost român prin naştere ca acest derbedeu Banciu, dar a servit cu tot sufletul poporul român!) „Nu există român de la Domn până la ultimul cetăţean, care să nu deplângă dezlipirea unei părţi din pământul strămoşesc (iată că există unii tipi de alde Banciu şi alţii ca el care nu deplâng acest lucru!)”. „În 1812 a căzut din cer senin un fulger care a tăiat în două ţara Moldovei…Românii au rămas însă tot una…De o parte şi de alta a Prutului au continuat să trăiască români cu limba, credinţa şi obiceiurile lor. Dincolo şi dincoace de Prut a continuat să trăiască dorul vieţii laolaltă, dorul Unirii, al propăşirii şi conlucrării comune…Pentru a preface Basarabia din ţară românească în ţară rusească ruşii i-au ridicat cu miile pe moldovenii din ţinuturile bogate de peste Prut şi i-au trimis pe câmpiile sterpe ale Siberiei îndepărtate”. Astfel Siberia a cunoscut mai multe valuri de deportări, începând cu perioada ţaristă şi continuând cu perioada stalinist-coministă. Cu toate acestea „…românii de peste Prut şi-au păstrat limba, cu toate împrejurările vitrege în care au avut nenorocul să trăiască sub stăpânirea rusă”. Iar acest Banciu declară de sus de la tribuna postului său de televiziune că „…basarabenii vorbesc o limbă de lemn”. „…Atât de crudă şi neomenoasă a fost purtarea guvernatorului Bahmetiev, încât cu toată teroarea de care se slujea acest cinovnic, fruntaşii români ajunşi la disperare cerură revocarea lui”. Necunoscând limba rusă tinerii basarabeni, înrolaţi în armata rusă, erau consideraţi de ofiţerii ruşi drept tontălăi, proşti, subdezvoltaţi. „…Soldaţii români, din prima zi a serviciului militar au de îndurat din cauza că nu cunosc această limbă străină. Ofiţerii se plâng de ei, spunând că soldatul român e prost (acelaşi lucru îl spune şi imbecilul Banciu!) şi că nu înţelege nici măcar comanda cea mai simplă ce i se dă…Îşi blestemă românul ceasul în care s-a născut, atât de crudă e purtarea tuturor faţă de el” (ibidem). În acelaşi mod erau trataţi ţăranii basarabeni de funcţionărimea rusească, enoriaşii basarabeni de către popimea rusească, studenţii basarabeni de către unii profesori ruşi. Faptul că românii basarabeni şi-au păstrat graiul este că nu au învăţat la şcoală, vorba dlui N. Dabija, aceasta ne-a salvat, lucru observat şi de istoricul rus I. Batiuşkov în lucrarea sa „Basarabia”, p. 174: „…Această necunoaştere a limbii ruseşti se explică prin puţina aplicare a ţăranului moldovean spre dezvoltare (e prost, semisălbatic? – n.n.)…Dacă vrem ca Basarabia să fie, într-adevăr, gubernie rusească, trebuie ca prin şcoli ţăranul moldovean să se deprindă cu limba slavă bisericească şi să-l facem pe jumătate rus după limbă”. Probabil din cauza că „…azi (la 1915 – n.n.) nu mai există nici urmă de şcoală românească în toată Basarabia de la Hotin până la Chilia” (ibidem). După 1812 în Basarabia se observa un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158). Mă opresc aici cu mărturii ale martorilor oculari cât de crunt a fost regimul rusesc (ţarist sau comunist).

Atât de crunt a fost jugul rusesc încât la prima ocazie Basarabia a părăsit „raiul ţarist”. Cu un limbaj defect (de lemn cum se exprimă terchea-berchea Banciu), rezultatul a peste 100 de ani de rusificare acerbă când chiar şi cu Domnul enoriaşii români erau obligaţi să vorbească în limba rusă, cu o conştiinţă naţională puternic deformată, dar cu o dorinţă nestăvilită de a fi împreună, basarabenii au fost primii care au revenit la matca lor multimilenară. Nu din interes de a se căpătui (cum declară acest Banciu sau Bancu sau poate Bankov) fiindcă la momentul Unirii de la 27 martie 1918 Basarabia teritorial era mai mare decât ceea ce rămase neocupat de nemţi din teritoriul românesc. La acel moment încă nu se ştia despre schimbările care au avut loc ulterior pe frontul de vest al Antantei, care au înclinat balanţa.

Poate din „interes de a nu mă căpătui” ţin sa menţionez că nu deţin cetăţenia română, pe care sunt în drept să o am, părinţii mei fiind deposedaţi de ea în mod abuziv la 1940. Nu am făcut acest lucru până acum poate şi din motivul de a nu fi învinuit, cum o face acum acest bădăran în adresa basarabenilor, că aşi fi făcut-o din interes de a profita. Pentru a călători în România mai mult în interes de serviciu în fiecare an stau la coadă la Consulat şi îmi obţin viză pentru un an de zile. Poate voi obţine cetăţenia română acum când Republica Moldova va obţine (sperăm) regimul liberalizat de viză.

Ce ne doare mai tare este ca în Ţară s-a găsit acest derbedeu (şi la Chişinău avem un „paraşutat” sosit de la Bucureşti, care toarnă de ani de zile zoi în capul românilor basarabeni care, vezi dragă, nu sunt atât de buni şi educaţi români ca el), care se exprima atât de scârbos despre românii basarabeni. Că nu suntem atât de buni români ca cei din Ţară (unii basarabeni vorbesc o limbă română stâlcită şi simţul apartenenţei de neam le este cam diluat) o ştim însă oare românii din Ţară ar fi rezistat mai bine ca noi, cei din Basarabia, acestui jug de apr. 200 de ani de cruntă deznaţionalizare rusească. Este a mirării cum românii basarabeni au rezistat tot acest timp şi au reuşit să mai păstreze românismul în Basarabia, aşa defect, rănit cum este. Răstignită de atâtea ori, de atâtea ori jertfita de Patria Mama, Basarabie!!!

Cu toate aceste exemple de bădărănism totuşi ne bucură atitudinea multor oameni de bună credinţă din Ţară. Mă refer în primul rând la gestul celor 100 de jurnalişti, care au semnat o petiţie, respectivul „jurnalist” (l-aşi numi mai corect mercenar, deoarece şi în presa rusă aproape simultan găsim un caz parcă tras la indigo: un cunoscut scriitor rus afirmă la un post de radio că „…moldovenii ar trebui lăsaţi să se integreze cât mai repede în Uniunea Europeană pentru a o distruge din interior”. Atât de răi suntem noi??? Ne dăm foarte bine seama că până acum acţiunile Moscovei au fost floricele. După Soci, Rusia va începe adevărată ofensiva împotriva Republicii Moldova) fiind amendat cu 10000 lei. Mă închin în faţa celor 2 jurnalişti care, în semn de protest, au returnat premiile primite pentru jurnalism, în faţa jurnalistului Marius Diaconescu, care în articolul „Basarabia în gura românilor: între factura lui Băsescu şi ţigănia lui Banciu” într-un mod echilibrat şi argumentat a demonstrat bădărănismul acestui Banciu, dar şi al altora cu aspiraţii antibasarabene, menţionând printre multe altele că „…nu trebuie să uitaţi că România are o datorie imensă faţă de Basarabia, nefacturabilă (câţiva ani în urmă dl N. Dabija le reproşa unor politicieni din România, care facturaseră „neunirea noastră” cu 35 mlrd Euro): în 28 iunie 1940 statul român nu a tras nici măcar un glonț ca să îi apere pe basarabeni şi a cedat Basarabia ruşilor….Domnilor politicieni din Bucureşti, glontele netras în 1940 are o valoare inestimabilă!…(şi altora gen Banciu – n.n.) Nu uitaţi cât de tare doare glonţul Patriei!”. Mă închin în faţa studentei basarabence de la Timişoara, care i-a scris acestui derbedeu pe un blog de socializare un răspuns deosebit de vibrant. Cu regret nu toţi studenţii basarabeni, care-şi fac studiile în România, sunt atât de buni. Închin fruntea în faţa unei stimate profesoare de liceu din România, care se destăinuieşte că „…Am avut şansa să lucrez cu prima clasă de basarabeni veniţi cu bursă. Minunăţii de clase şi elevi. Dacă elevii noştri, români, păreau plictisiţi şi ar fi ales alternative mai distractive, basarabenii au adus un “fresh de ambiţie şi voinţă”. Erau cuminţi, nu vorbeau neîntrebaţi, răspundeau corect la toate întrebările, participau la lecţie, luau notiţe, aveau caiete ordonate… Erau încă neatinşi de tentaţiile capitaliste. Aveau note peste 9, puteau trăi cu doar 50 de euro pe lună, se puteau distra şi fără să lipsească de la şcoală, vorbeau şi scriau corect româneşte, nu uitau niciodată să dea bineţe, să respecte profesorii şi erau foarte uniţi. Aproape toţi şi-au continuat studiile şi au ajuns ce şi-au dorit! Personal, dacă aş putea şi dacă aş şti că am putea motiva puternic elevii români, mi-aş dori să luăm mereu “împrumuturi” cu dobândă sau fără, de voinţă şi ambiţie de la basarabeni şi aş aduce toţi elevii de acolo să studieze în România. Mi-e dor de ei! Erau cei mai buni!”.

Mă închin în faţa colegului de breaslă profesorul universitar de la Universitatea Transilvania Braşov Dan Săvescu, care a scris şi a trimis în adresa redacţiei postului TV B1 „…un punct de vedere legat de „prestaţiile” unui om (e om pentru ca vorbeşte şi stă pe două picioare). Nu m-am putut abţine şi i l-am trimis pe site-ul televiziunii şi pe facebook. Sunt siderat, indignat, că un imbecil îşi permite să critice, să facă afirmaţii total indecente despre semenii, rudele, prietenii, neamurile noastre, leagăn de cultură şi civilizaţie, cei de dincolo de Prut”. Mă închin în faţa altor mii de fraţi care sunt alături de noi în această perioadă decisivă pentru destinul de mai departe al Basarabiei. Dumnezeu să ne ajute!

Valeriu Dulgheru

Demnitatea nr. 33

 

Simpozionului internaţional „Ioan Slavici şi implicaţiile sale cultural - educative” - Demnitatea 33

Stimati colegi, colaboratori ai ziarului DEMNITATEA,

Va informez ca Luni, 9 decembrie 2013, începând cu ora 12,30 în Sala 102 din clădirea Universităţii „IOAN SLAVICI” Timişoara (Str. Dr. Aurel Păunescu Podeanu nr.144, Etaj I,), va avea loc deschiderea oficială a celei de-a III-a ediţii a Simpozionului internaţional „Ioan Slavici şi implicaţiile sale cultural - educative”, prilej cu care se va lansa si numărul 33 al ziarului DEMNITATEA.

Vă invitam să participaţi la aceste activităţi, drept pentru care până în data de 20.11.2013, să-mi trimiteţi articolele propuse pentru ziar precum şi titlurile intervenţiilor în cadrul Simpozionului. Dacă sunt anumite propuneri sau observaţii, vă rog să mi le comunicaţi. 

Vă mulţumesc pentru înţelegere. Va doresc să aveţi o săptămână cât mai fructuoasă.

Prof.univ. Dumitru MNERIE PhD
Mobil phone: 0040 745 521711

Demnitatea nr. 32

INVITAŢIE - „Ioan Slavici la comemorare”

La mulți ani, limba noastră cea romană!

In consonanta cu alte multe puncte geografice si de suflet, unde s-au rostit in numele limbii romane cuvinte din inima si s-au activat/reactivat fire invizibile pe coordonata national- sufleteasca, la Timisoara, in avans, pe 27 august.a.c. Cercul Militar a gazduit o prima serie de actiuni menite sa lege lantul celor din Bucegi si din lumea larga.
In prima parte a intalnirii la care au participat si doi reprezentanti ai Asociatiei Constantin Brancusi sositi de la Paris, am aflat cum se leaga in diferite zone ale lumii initiativele trairii sentimentului de apartenenta la un spatiu si o cultura, avand, purtand in inimi o limba strabuna, comuna noua.
A urmat apoi, intreventia secretarului cenaclului literar, “Constantin Brancusi”, de data aceasta cu sediul in orasul de pe Bega, in care s-au mentionat o multitudine de puncte ale unui proiect de anvergura. Au fost citate argumente forte ale interculturalitatii.
Astfel, datorita unor proiecte cu finantare europeanea, in perioada unui an intreg, au avut loc, diverse intreferente cu romanii din Valea Timocului, din Bulgaria sau din Banatul sarbesc. Toate pot face istorie pe ideea de continuitate a limbii romane ca factor de identitate si emblema nationala.
S-au constituit echipe care au mers in localitatile in care traiesc romani, s-au organizat intalniri culturale, s- au trimis carti unde era nevoie, au fost participari la festivaluri organizate de romani. Acum, la ceas de sarbatoare era doar o enumerare a manifestarilor organizate dar perioada indelungata de timp in care s-au derulat denota dragostea si responsbilitatea unor intelectuali remarcabili din partea de vest a tarii pentru limba romana vorbita si dincolo de fruntariile tarii .
As mentiona in afara acestor proiecte, doar pentru informarea celor care poate nu cunosc tenacitatea si intelepciunea oamenilor din aceste parti, ca, la Uzdin, in Serbia, exista “Festivalul spicelor,” cu o vechime considerabila unde, intelectualii din zona conlucreaza in asa fel incat traditiile romanesti se perpetueaza si se preda stafeta generatiilor tinere.
Nu poate fi uitata mai ales in acest context sarbatoresc, revista “Tibiscus”, editata de Asociatia culturala cu acelasi nume din Uzdin si coordonata cu maiestrie de poetul Ion Barbu, fiu marcant al localitatii , nume de rezonanta in tot Banatul si nu numai.
Revenind la Timisoara si la actiunile coordonate de Cenaclul “Constantin Brancusi “, trebuie spus ca este absolut laudabila consecventa cu care, cultura si limba romana sunt vectori speciali ai continutului revistei ”Coloana infinitului”, scoasa tot sub egida cenaclului amintit si cu participarea unor intelectuali inimosi, prof.univ.dr. Horia Ciocarlie, Prof.dr. Tiberiu Ciobanu, istoric, redactorul sef al revistei. Intr-o conditie grafica eleganta si exigenta in definirea continutului, revista promoveaza cu precadere romanii artisti din afara granitelor.
La sarbatoarea limbii romane, la care facem referire, s-au lecturat poeme scrise special pentru aceasta ocazie, mentionez pe profesoara si poeta Mariana Sperlea, profesoara si poeta Mariana Strunga, implicata in organizarea evenimentului si in prezentarea volumului de versuri ,,Furtuni fecunde”, semnat de Melania Rusu Caragioiu, sosita din Montreal. Invitata de peste ocean a dat citire programului sarbatorii limbii romane de anul acesta initiat si coordonat de distinsul scriitor, Corneliu Leu. In sala au fost impartite foi volante cu continand detalii despre marele proiect de pe Bucegi.
Ne bucuram ca, in chiar momnetul cand de pe Bucegi, spre lumea larga, rasuna la unison urarea emotionanta pentru limba romana, emisiunea culturala transmisa la Radio Romania Timisoara, a marcat evenimentul national printr-o emisiune realizata in direct, telefonic, cu scriitorul Alexandru Cetatateanu, Presedintele Asociatiei scriitorilor de limba romana din Canada organizatorul actiunilor din 31 august dedicate limbii romane la Montreal si secondat de intreventia intr-un stil academic dar si emotionant, a scriitoarei si jurnalistei Cristina Catalina Mihai, vicepresedinta asociatiei scriitoricesti sus amintita.
Si de data aceasta, scriitorii s-au dovedit o forta la fel de credibila ca si istoricii. Implicarea cu gandul sufletul si propriile lor creatii dedicate limbii in care gandesc si viseaza a incoronat ideea de unitate si perpetuare a limbii romane.
Au aratat cum tara poate fi purtata in suflet.

A fost si acolo , peste ocean o actiune de simtire si gand ales pentru limba stramosesca emblema si matricea identitatii noastre spirituale.
Ne-am alturat si noi, pe calea undelor, de aici din inima Banatului, tuturor celor care au vibrat la unison pentru dainuirea si iubirea daruita mamei , limba romana.

Redactor cultural Veronica Balaj
Radio Romania, Timisoara

Ioan Slavici – “Eminescu şi limba românească”

“Eu rostiam la început vorbele cum se obicinuieste prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori si zicea că-i sfarăm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra si nu-si pierdea sărita ca multi dintre gramaticii de atunci. După părerea lui, cea mai dulce si mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucuresteană si în-deosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă si poate să fie fixată cu destulă preciziune. Îi plăcea însă tot ceea ce avea un caracter particular nu numai în rostire, ci si în genere în felul de a vorbi si trăgea cu urechea când catanele adunate la Viena din deosebitele părti ale împărătiei stăteau de vorbă între ele. Adeseori întreba apoi «unde se zice asa»?

Asa ajunseserăm să ne formăm convingerea, că cea mai bogată e limba vorbită de românii de la miazănoapte, începând din judetul Sucevei peste Câmpulungul Moldovenesc si peste Năsăud până la Sălagiu, unde se întrebuintează multe vorbe de origină romană, care aiurea s-au pierdut. E lumea în care a trăit mult jălitul nostru prieten Simeon Marian Florian si din care a iesit Gheorghe Cosbuc. Interesant si astfel si frumos într-un fel oarecare i se părea lui Eminescu tot ceea ce era neobisnuit în materie de limbă, si el întreba mereu: «unde se zice asa?». Dar tocmai de aceea lua în bătaie de joc pe cei ce vorbeau cum nu «se zice» nicăieri. El vorbeste adeseori despre o limbă «păsărească», si «păsăreasca» e pentru dânsul cum nicăieri nu vorbeste poporul, tot ceea ce în materie de limbă e născocit, rezultat din impulsiuni momentane ori alcătuit, fie în pripă, fie fără destulă pricepere. Erau atunci si sunt si azi oameni care zic, ba chiar si scriu, «un pahar cu apă», «cu pălăria pe cap» ori «mă duc în Bucuresti». Eminescu îi întreba: «unde se zice asa» si-i lua în bătaie de joc.

Nu avem să ne facem limba, ci să ne-o iubim si să cinstim pe cei ce ne-au plăsmuit-o, atât de frumoasă si de înteleaptă cum o avem.

Sunt si azi între scriitorii nostri multi, cari n-o simt aceasta si «aruncă vorbele cu furca». Unii dintre dânsii cunosc felul de a vorbi al poporului din vreo parte a pământului românesc, dar n-au citit nici cronicarii, nici cărtile bisericesti; altii sunt mai cărturari, dar n-au trăit niciodată în mijlocul poporului si n-au nici o slăbiciune pentru limba românească; iar altii s-au dezvoltat sub înrâuriri străine ori trăiesc în cercul strâmt al vreunei mahalale ori prin încă mai strâmtele «saloane», cu ale cărora atmosferă s-au deprins: sunt de tot putini cei ce umblă pe drumul deschis de «Junimea» si cuprind în gândul lor, ca Eminescu, întreagă viata sufletească a poporului român!

Încă mai putini sunt însă cei ce scriind, cumpănesc, ca dânsul, orisicare vorbă, si îsi dau silinta să se desăvârsească pe sine însisi.

Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, si e foarte putin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită – cedând stăruintelor puse de altii.

Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie multumit si el însusi de ceea ce a scris, si nemultumit era – nu de ceea ce a zis, ci de forma, în care îi era reprodusă gândirea. «Nu e asta», zicea el cuprins de neastâmpăr, si era în stare să tină manuscriptul ani de-a rândul în săltarul «mesei de brad», să revadă mereu ceea ce a scris ori să scrie în mai multe rânduri acelasi lucru, căci cea mai frumoasă icoană e stricată si ea, dacă a rămas într-însa o pată ori un colt neisprăvit.

Exigentele lui în ceea ce priveste forma erau atât de mari, încât nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele să-i fie de o corectitate desăvârsită si să se potrivească cu simtământul reprodus, ci tinea ca muzica limbii să fie si ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voieste el si cel ce nu întelege vorbele.

Astfel în:

“O mamă, dulce mamă, prin negură de vremi
Prin freamătul de frunze la tine tu mă chemi.”

sunetele sunt sumbre si aspre, iar în:

“Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,”

sunetele sunt senine si clare, pe când în:

“S-a stins viata falnicei Venetii” – ele sunt de bronz.

Pentru ca să poată ajunge la această desăvârsire a formei, de care numai în putine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia să-si câstige deplină stăpânire asupra limbii în toate privintele.

Aceasta si era una din cele mai constante preocupări ale lui până în ziua, în care i s-a curmat lucrarea.”

Preluată de pe www.mihaieminescu.ro