„Să se bată ei între dânşii”...

Dr. Lucian-Vasile Szabo

Evoluţia firească a unor popoare către autodeterminare va fi receptată uneori ca un pericol de către Ioan Slavici. Sunt invocate în această perioadă schimbările din Austro-Ungaria, din teritoriile locuite de slavii de sud (în Peninsula Balcanică). Şi de aici vine pericolul, crede publicistul: „În Croaţia s-au pus temeliile unei vieţi slave; în Agram este o universitate slavă. Sunt acestea în interesul nostru? Interesul nostru ar fi ca aceşti slavi de sud să fie stârpiţi, dând loc de întindere maghiarilor, pentru ca noi astfel să ne putem câştiga mai lesne teritoriul până la Tisa”ⁱ. Concesiile sunt doar aparente. Ideea este de a-i împinge pe unguri mai la sud, pentru ca românilor să li se facă loc spre nord-vest. Geografia publicistică e din nou completată de geopolitică. Autorul face şi reface hărţile zonei. Paşnic, dar nu întotdeauna. Croaţii, slavii (cei sudici aici) sunt un pericol şi „trebuie stârpiţi”. Nu pare să existe nicio îndoială, căci „ne vom plânge amarnic de autonomia Croaţiei, pentru că multă vreme nu va trece până când noi vom avea de a face cu dânşii”ⁱⁱ. Nu va fi aşa. Oricum, publicistul avea o soluţie: sprijinul acordat maghiarilor în ofensiva lor în sud, unde „le vom da o «carte blanche» contra slavilor. Rezultatul ar fi spectaculos, iar gazetarul nu ezită să consemneze: „Să se bată ei între dânşii, căci tot noi vom câştiga”!ⁱⁱⁱ.

Există un moment revelator în publicistica jurnalistului, amintit de Eminescu. Acesta, după cum se ştie, a şlefuit Studii asupra maghiarilor. O scrisoare a sa de la Viena, din 11 (23) februarie 1871, arată dificultăţile cu care se confrunta Slavici, făcând şi o paralelă între unguri şi români: „Greutatea cea mare e culegerea şi critica datelor. Cum că datele culese trebuie criticate una câte una resultă din împrejurarea că toate, afară de aceea că nu-s contimporane, dar sunt scrise sub influenţa mândriei şi a exagerării maghiare. Ungurii se aseamnă în multe rele nouă”^iv.

Căci un război româno-maghiar este posibil, crede Slavici. Dacă situaţia ar impune-o şi lupta nu va putea fi evitată, sprijinul ar veni tot din direcţia Curţii imperiale de la Viena: „Dacă am fi siliţi a ne bate, atunci reazemul nostru firesc ar fi dinastia habsburgilor şi aliaţii noştri fireşti aceia care susţin pe dânsa. Acesta nu e lucru nou: de două sute de ani, în dosul culiselor lucrurile se petrec astfel”^v. Este nevoie de diplomaţie. Politica este arta (sau arma?) compromisului, însă geopolitica cere şi mai mult talent, precum şi abilitatea de a exploata oportunităţile: „Dumnezeu să-i ţină pe turci şi pe maghiari tot precum sunt, căci câtă vreme ei se mai pot lupta cu slavii, nouă ne rămâne vreme să ne urmăm dezvoltarea paşnică în care am intrat”^vi. Într-adevăr, în epocă, ţinuturile locuite de  români erau protejate de înfruntările armate, deci naţiunea se putea dezvolta paşnic. Bătea însă la uşă Războiul de Independenţă. Pentru Regat, pentru România. Mulţi ardeleni, bănăţeni sau bucovineni vor lua parte la el. Dar se va duce peste Dunăre, în afara graniţelor^vii.

Slavici încă mai credea că nu va fi război, că lucrurile se vor rezolva pe cale diplomatică, că românii vor rămâne mereu protejaţi: „Pentru aceasta rămânem copilul răsfăţat al Europei!”. Un copil răsfăţat pus de pază la hotarele altora, căci: „Suntem poporul care desparte pe slavii de nord de cei din sud şi care e paza împărăţiei Habsburgilor înspre Rusia: acesta ne face iubiţi în ochii Europei neslave”^viii. Ziaristul îşi înăspreşte tonul când vorbeşte de calitatea guvernării. Dă exemple din care reiese că nu este nicio diferenţă în a fi exploatat de străini sau de cei de acelaşi neam cu tine: „Dările sunt grele. Da! E lucru ştiu că maghiarii nu sunt mai buni financiari decât dl. Brătianu”^ix. Este reclamată aici proasta guvernare, dezechilibrele bugetare şi cheltuielile făcute fie cu scopul de a aduce guvernanţilor şi celor din apropierea lor un beneficiu consistent. De altfel, epoca a fost cunoscută pentru un îndemn celebru lansat de I. C. Brătianu: „Îmbogăţiţi-vă!”

Mai sunt şi intrigile, precum şi interesele. Situaţia nu e simplă. Autorul o descifrează corect, chiar dacă anumite aspecte i se vor clarifica după o vreme. În timpul lungii guvernări liberale, din 1876 până în 1888, în ciuda unor realizări în modernizarea ţării, rămân şi multe nerealizări. Apoi se schimbă şefia partidului, dar taberele sunt puternice. Gazetarul rămâne apropiat de D. A. Strurdza, deşi avea deja probleme cu el la Institutul Otteteleşanu. E obiectiv şi consecvent în aprecieri, căci nu putea eluda „manevrele” lui Ion I. C. Brătianu, decis să preia conducerea liberalilor. Jurnalistul va reface tabloul epocii în memorialistică, unde va sublinia şi complicatele relaţii cu ceilalţi: „Noi, vechii tribunişti, mai ales răposaţii Eugen Brote şi Vasilie Mangra, precum şi eu, încă pe la 1906, în ajunul Expoziţiunii, în urma unei indiscreţiuni – poate intenţionate – a lui Scotus Viator, ne încredinţasem că mai mulţi dintre fruntaşii Partidului Naţional Liberal, între care şi Ionel Brătianu, erau intraţi în apele englezeşti şi lucrează peste capul regelui şi în dosul lui D. Sturdza pentru o înţelegere cu Rusia. Ni se părea lucru-nvedederat că cu atât mai vârtos trebuie să fie între fruntaşii conservatori oameni porniţi spre Rusia”^x.

Şi mai târziu va continua să avertizeze. Oficialii zilei vor fi mereu iritaţi de poziţia lui. E evident că vocea îi suna disonant într-o epocă de importante prefaceri şi de avânt naţional. Sunt şi unele exagerări, dar mai ales confuzii. Umanitarist şi cosmopolit, om cu o viziune largă, militant activ pentru apropierea dintre oameni, Slavici nu a putut să nu condamne excesele şi a intuit pericolul naţionalist, ce avea să se manifeste cu intensitate în doar câţiva ani. Marea Unire aduce şi marile probleme: „România Mare, zic unii, s-a înfiinţat, ce-i drept, dar e desfiinţat statul romănesc, iar statul poliglot, în care se pierde, are hotarele deschise şi spre Bulgaria, şi spre Sârbia, şi spre Ungaria, şi spre cehoslovaci, şi românii au să-şi mistuie puterile vii c-o iredentă bulgară, cu alta sârbească, cu iar alta maghiară, ba chiar şi cu una ucraineană, ca să nu mai vorbim şi de cea germană ori de milionul de evrei, acum toţi cetăţeni cu razăm puternic mai ales în Anglia şi America”^xi.

Guvernanţii români au luat asupra lor o sarcină grea, cea de a rezolva problema naţionalităţilor din stat într-un mod diferit faţă de cum au fost trataţi românii în Ardeal, Bucovina sau Basarabia. Este un scop măreţ, dar buna convieţurire nu se realizează fără eforturi. Dacă se realizează, căci gazetarul are îndoieli: „Experienţe făcute-n timp de mii de ani au dovedit cu prisos că popoarele nu se pot desfiinţa unul pe altul şi nu se poate menire mai frumoasă decât să pui capăt urilor dintre cei aruncaţi de soartă pe aceeaşi bucată de pământ. Avem ori nu noi românii atât destoiniciile fireşti, cât şi cuvenita pregătire pentru împlinirea acestei frumoase meniri?”^xii. Întrebarea nu a căpătat un răspuns adecvat nici în prezent...

Dr. Lucian-Vasile Szabo

ⁱ În Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, p. 284.

ⁱⁱ Idem, p. 285.

ⁱⁱⁱ Ibidem.

^iv Scrisoare reprodusă în I.E. Torouţiu, Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I, Institutul de arte grafice Bucovina, Bucureşti, 1931.

^v În Vasile Mangra, op. cit., p. 285.

^vi Idem, p. 267.

^vii Vor exista campanii de strângere de fonduri şi de obiecte (de îmbrăcăminte şi încălţăminte, în primul rând), însă autorităţile maghiare vor ordona închiderea centrelor, acolo unde funcţionau pe lângă instituţii. Acţiunile de acest gen însă nu se vor opri...

^viii În Vasile Mangra, op. cit., p. 286.

^ix Idem, p. 287.

^x Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998,p. 57. Scotus Viator era reprezentant diplomatic al Marii Britanii în zonă.

^xi Idem, p. 111.

^xii Idem, p. 203