Slavici în relaţie cu ceilalţi

Dr. Lucian-Vasile SZABO

În postura de jurnalist, Ioan Slavici este autorul unui număr impresionant de texte referitoare la relaţiile dintre naţionalităţi. Referinţele sunt atât la cele din Austro-Ungaria, cât şi la cele din Regat. Sau de prin vecini. Preocupările vor fi legate de fixarea locului pentru români şi pentru ceilalţi: maghiari, germani, evrei, turci, ruşi, bulgari, sârbi. Chiar şi când Austro-Ungaria se prăbuşeşte şi apar noile state independente, gazetarul nu este convins că mersul lumii e bun. Suspiciunile rămân faţă de ceilalţi, ba chiar i se întăresc faţă de români. 
Ardelenii îşi pot pierde seriozitatea, iar România Mare e ameninţată. Mişcările geopolitice sunt complicate, iar jurnalistul consemnează pe harta sa publicistică: „Aş fi, iubite amice, de rea-credinţă dacă ţi-aş spune că mă bucur şi eu că monarhia habsburgică s-a prăbuşit şi în locul ei s-au înfiinţat state slave. Eu nu sunt dintre oamenii care ştiu, dar nu vor să ţie seamă, ce a fost pentru români disciplina intelectuală, morală şi economică germană şi nu recunosc că românii, învecinaţi cu germanii, fie cu şvabi, fie cu saşi, sunt cei mai vânjoşi şi în toate privinţele (s. a.) mai înaintaţi în cultură. Sunt azi chiar mai mult decât în trecut de părerea că statele slave ne sunt şi ca prieteni o primejdie mai mare de cum monarhia habsburgică ar fi putut să ne fie duşman. 
Nu mai puţin stărui în gândul că-n luptă cu noii noştri vecini nu putem să ne răzămăm pe America, nici pe Anglia, nici chiar pe Franţa, care are pe aici pe la noi interese deosebite de ale noastre”¹.

Relaţiile cu ceilalţi sunt la fel de complicate ca şi cele dintre cei de acelaşi neam. Nici „ai noştri” nu sunt mereu cei mai buni, deşi, firesc, în faţa ameninţării celorlalţi, cei de aceeaşi etnie uită disputele dintre ei şi se unesc (deşi nu întotdeauna...). Slavici depăşeşte în acţiune şi înţelegere această abordare conflictuală. Dovedeşte o profundă pricepere a realităţii şi pipăie cu fineţe firul istoriei. Promovează credinţele care apropie, depăşind constrângerile mitului naţionalist ce va domina epoca. 

Mai mult, se pronunţă pentru depăşirea măsurilor de retorsiune, adică de a le face celorlalţi ce ţi-au făcut ei ţie. Dictonul „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi” nu mai are valabilitate la popoarele înaintate cultural, specifică ziaristul: „Zeci de ani de-a rândul am dat dovezi despre sincera noastră iubire de oameni spuindu-le mereu maghiarilor că cei mai primejdioşi duşmani ai lor sunt cei ce-i îndeamnă să-i prigonească pe români, pe care mâne ori poimâne vor fi nevoiţi să-i caute şi nu vor mai putea să-i găsească. E peste putinţă ca azi să nu le spunem fraţilor noştri români că numai duşmanii poporului românesc pot stărui ca românii să facă şi ei cea ce au făcut maghiarii şi mai fac grecii şi sârbii”².

Mulţi lideri români însă, mai  mici sau mai mari, nu vor valida aceste poziţionări ale lui Slavici şi-l vor arunca în închisoare. Mai mult, în teren vor face exact ceea ce avertiza gazetarul să nu facă. Astfel se va adânci o rană, adică se va crea şi adânci o atmosferă de confruntare şi suspiciune, ca să folosim un limbaj mai puţin metaforic, ale cărei consecinţe dăinuie şi, probabil, vor mai fi vizibile mulţi ani în relaţiile româno-maghiare. Condiţiile erau date şi de faptul că existau comunităţi etnice relativ închise, evoluând uneori în paralel. 

Clasic e exemplul cu cele două primării de la Şiria în copilăria publicistului, una pentru români şi una pentru ceilalţi. Un capitol de geografie... etnică, de plasare a comunităţilor pe harta Ardealului la 1870, găsim în memorialistica autorului: „Aradul era pe timpul acela oraş de vreo treizeci de mii de locuitori, dintre care români vreo opt mii şi sârbi vreo cinci mii. Ceilalţi erau şvabi, maghiari, evrei şi puţini slovaci veniţi de la Ciaba. Deşi însă maghiarii nu erau decât cam a patra parte, oraşul era socotit mai ales maghiar. 
În piaţă toată lumea vorbea, ce-i drept, româneşte, dar prin prăvălii şi alte localuri publice oamenii se foloseau mai ales de limba maghiară”³.

Relaţiile cu ceilalţi sunt puse de gazetar în context european. În 1893, în studiul Ardealul, va vorbi despre faptul că nobilimea maghiară este gata de a-şi trăda patria doar ca să-şi asigure poziţia. În acelaşi an va scrie şi importantul articol Rase ori clase? Este definitoriu pentru gândirea autorului. Va continua aici referirile la nobilimea maghiară, acuzată că produce învrăjbire între poporul român şi cel maghiar. 

Acuzele sunt grave: „De aceea, sunt gata să se unească şi cu dracul ca să mai păstreze stăpânirea ei singuri şi să asmută pe poporul maghiar atât asupra norodului, cât şi asupra oamenilor ieşiţi din alte popoare. Ei vor, fără îndoială, în deznădăjduirea lor, să provoace lupta de rase, fiindcă puţin le pasă ce va urma mai departe; noi însă, cărora ne pasă, trebuie să ne dăm toată silinţa ca lupta să rămâie ceea ce în adevăr este, o parte din marea luptă ce se petrece în Europa între exploataţi şi exploatatori”⁴. 

                                                                                                              Dr. Lucian-Vasile SZABO

¹ Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 205.

2 Idem, p.217.          3 Idem, p. 400.

4 „Corespondenţa română”, I, nr. 23, 12 (24) decembrie 1893.