luni, 30 ianuarie 2012

Ioan Slavici despre Mihai Eminescu si I.L.Caragiale



             "Luna ianuarie a fost generoasă pentru cultura ro­mână. În această lună s-au născut, la distanţă de doi ani şi câteva zile, doi dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii române şi, deopotrivă, ai literaturii universale: Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850) şi Ion Luca Caragiale (30 ianuarie 1852). Două nume, două destine ale căror vieţi s-au intersectat mereu. Două carac­tere opuse şi, în acelaşi timp, apropiate. Opuse prin felul de a fi, de a se manifesta, prin modul de a-şi organiza viaţa proprie, prin modul de a scrie. Apropiate prin cultul valorilor, prin respectul pentru cuvântul scris, prin dra­gostea pentru limba română, pentru perfecţionarea ei, şi, mai ales, prin acea scânteie de geniu reciproc recunoscută şi preţuită. Întâlnirea dintre viitorii scriitori s-a produs în vremea în care Eminescu era sufleur la Teatrul Naţional, iar Caragiale urma cursurile de declamaţie ale unchiului său, Costache Caragiale. Întâlnirea este admirabil evo­cată în articolul-necrolog cu titlul În Nirvana, publicat în ziarul „Contemporanul” din ziua în care trupul neînsufleţit al poetului era depus la locul de veci. Evocând prima întâlnire, Caragiale scrie: „Era o frumuseţe. O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre, o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.
             S-au reîntâlnit după mai mulţi ani, în redacţia ziarului „Timpul”, la reuniunile „Junimii” şi în multe alte împre­jurări, între cei, de acum, mari scriitori, statornicindu-se o strânsă prietenie.
             Despre prietenia dintre Eminescu şi Caragiale s-a vorbit şi s-a scris mult. Dintre multele mărturisiri demne de luat în seamă sunt cele consemnate de Ioan Slavici, (cel ce a fost mereu în preajma lor), publicate mai întâi în presă, apoi în volumul Amintiri.
             Eminescu şi Slavici s-au cunoscut pe când erau stu­denţi la Viena. Despre această perioadă Slavici îşi amin­teşte: „Eminescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde urmam studiile universitare. Eminescu era înscris la filozofie dar îl vedeam regulat. Nu era zi fără să ne întâlnim şi toate orele libere le petreceam împreună. În urma sfaturilor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedia Fata de birău, apoi povestea Zâna zorilor şi în cele din urmă Noi, maghiarii. Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele cu multă discreţie şi le trimetea la Convorbiri literare”.
             Aceste legături şi prietenie au durat toată viaţa, cei doi scriitori fiind mereu unul în preajma celuilalt. La che­marea lui Slavici, Eminescu vine la Bucureşti la ziarul „Timpul”. Aici se reîntâlneşte cu mai vechiul său prieten, I.L. Caragiale, scriind împreună cele mai strălucite pagini de jurnalistică. „Eminescu şi Caragiale, scria Slavici, au scris în redacţia ziarului Timpul, pentru istoria zilelor în care au trăit, o pagină pe care numai puţini dintre cei de astăzi vor fi ştiind s-o citească”.
             Despre perioada de la „Timpul”, Slavici îşi aminteşte despre cei doi: „Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire, iar Caragiale, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta în faţa lui cu ochii scru­tători, hâtru nesăţios, care toate vrea să le afle.” Nevoit să-şi câştige pâinea de toate zilele scriind articole pentru ziarul „aşa-zişilor boieri ruginiţi”, Eminescu îl aduce în redacţia ziarului „Timpul” pe vechiul său prieten, spunând că „nu e la Bucureşti altul” apt pentru ziar.
             Activitatea redacţională a fost abordată cu multă res­ponsabilitate, atât de unul cât şi de celălalt. Nu de puţine ori se purtau dispute aprinse asupra conţinutului unor ma­teriale, a corectitudinii scrisului. Acurateţea şi expresivi­tatea cuvântului scris erau la mare atenţie. Eminescu avea cunoştinţe vaste în domeniul literaturii universale şi naţio­nale. Cunoştea limba vechilor cărţi bisericeşti şi a croni­cilor. Caragiale avea simţul limbii şi cunoştea limba vie care se vorbea în toate zilele.
             Ceea ce-i apropia pe cei doi era „atât potrivirea în gânduri şi simţire, cât şi credinţa în izbândă. Aceste apro­pieri aii făcut ca o perioadă să fie nedespărţiţi şi mereu doritori de a se lumina unii pe alţii. Caragiale, scrie Slavici, n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată compară de ştiinţă şi de îndemnuri binevoitoare”. Se poate spune, susţine Slavici, că desăvârşirea personalităţii lui Caragiale se datorează, în bună parte, cunoştinţelor receptate de la Eminescu. Do­rind să afle cât mai multe lucruri de la Eminescu, Caragiale îl provoca în fel şi chip. „Măi, îi zicea lui Eminescu, drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare moftangiu”. Indignat că îndrăzneşte să vorbească despre Kant pe care nu-l cu­noaşte, Eminescu îi vorbea ore în şir despre filozof. „Aşa s-a îndrumat I.L. Caragiale spre desăvârşirea fiinţei sale, ca să ajungă în cele din urmă, descălindu-se însuşi pe sine unul dintre cei mai luminaţi între contemporanii săi.”
             Apropierea dintre Eminescu şi Caragiale s-a datorat şi faptului că amândoi aveau cultul formei, iubirea pentru adevăr, religiozitatea. În privinţa formei, Caragiale era superior lui Eminescu. În timp ce Eminescu se pierdea în lumea gândurilor, a mirajului, Caragiale era stăpân atât în vorbă, cât şi în scris.
Au fost Caragiale şi Eminescu prieteni dar ei nu puteau rămâne prieteni pentru că ei nu se potriveau la fire. „Cinicul Caragiale” - şoptea Eminescu printre dinţi, dar nu-l punea în rând cu alţii, îl vedea sus în gândul lui şi se bucura că e om când stai de vorbă cu el. Dacă cinic îi era Caragiale lui Eminescu, acesta îi era lui Caragiale „un copil naiv”, care îi socotea pe ceilalţi oameni la fel cu sine si nu-şi dădea seama că sunt nişte imbecili. Caragiale nu era în stare să fie cruţător.
             Doi oameni, două spirite, două destine, în multe pri­vinţe foarte apropiate, dar şi deosebite. Eminescu şi Caragiale, în ciuda unor neînţelegeri vremelnice, se cău­tau, se bucurau când puteau să petreacă câteva ceasuri împreună. „Era o plăcere nu numai pentru dânşii, ci pentru oricine care vedea cum petrec împreună.”
             Cultul lui Caragiale pentru Eminescu s-a păstrat pen­tru totdeauna. În articolul-necrolog În Nirvana, Caragiale deplânge moartea poetului. „Dacă am plâns când l-au aşe­zat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, n-am plâns de moartea Iui, am plâns de truda vieţii, de cât suferise de această iritabilă natură de la începuturi, de la omenire, de la el însuşi. Acest Eminescu a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările (...) Eminescu s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.”


(Nord Literar)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu